Limitati din punct de vedere sportiv

Într-o țara de 22 de milioane de locuitori, găsim de cuviință să promovăm de zeci de ani aceleași sporturi. Ne amăgim cu performanțele trecutului, însa acestea nu te pot ține la masa bogaților și a laureaților pe vecie. Ne-am obișnuit să trăim cu trecutul în spate, păstrăm aceleași linii, abiceiuri și ne lăsăm întrecuți de țări precum Jamaica, Armenia sau Trinidad Tobago. Limitele noastre sportive sunt evidente.

Astăzi, avem un fotbal care a întrecut orice limită a bunului simț, tenisul ne oferă doar dispute la nivel de organizare, handbalul mai există la nivel înalt doar prin Oltchim Rm. Vâlcea, iar baschetul este aproape inexistent.

Factorul care a facut din sport un ambasador în toată lumea, a fost, este și va fi întotdeauna DIVERSITATEA. Limitele există în orice domeniu, însa în sport, acestea sunt făcute pentru a fi atinse si depașite.

România zilelor noastre duce lipsa infrastructurii, a pregatirii profesionale, dar mai ales a dorinței. De-a lungul istoriei, Jocurile Olimpice au adus la start în dreptul României aceleași sporturi, fără prea mari diferențe. Ne-am mulțumit cu aceiași campioni la aceleași categorii. Poate că nici nu merităm mai mult, în condițiile în care noi suntem o națiune care dorește să facă mult din puțin!

Sporturi de iarnă precum săriturile cu schiurile, biathlonul, skeletonul, schiul alpin sau bobul, toate acestea sunt uitate, deși șansele de reușită sunt imense daca ne gândim la tot ce ne oferă relieful țării noastre.

Și totuși, Eva Tofalvi a reușit să se impună drept cea mai bună schioare din istorie în România, deşi popularitatea ei este mai mare în afara graniţelor ţării.

Se poate spune că este un Balaci, Hagi sau un Dobrin al sporturilor de iarnă, poate singurele nume din fotbal care nu ar enerva-o. Pentru că iată ce spunea despre fotbalisti, într-o intervenţie televizata: „Fotbaliştii? Nu sunt 0, sunt minus 1. La ce bani se bagă şi la ce publicitate au, ar trebui să fim campioni mondiali. Dar de unde, suntem praf. Eu stau şi la -30 de grade pe pârtie ca să mă antrenez şi fotbaliştii se distrează sau se bat prin discoteci”. Trist și foarte adevarat.

Este de prisos să căutam alte exemple asemănătoare, sunt prea multe iar rezultatul ar fi același. Pasiuni făcute praf, talente care sunt irosite, dar mai ales indiferența celor care pot face ceva în acest sens, toate acestea sfâșie orice gram de optimism.

Până când o să ajungem să avem și noi un campion mondial la săriturile cu schiurile, trebuie să ne mulțumim doar cu nostru derby: Dinamo-Steaua sau..vechiul MAI-CCA.

Fotbal Incalificabil

De-a lungul istoriei fotbalistice româneşti, am fost obişnuiţi cu succese, dar şi cu eşecuri, tristeţe si bucurie. Winston Churchill spunea că „latinii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal, dar meciurile de fotbal le pierd ca şi cum ar fi războaie”. Nimic mai adevărat.

Anii ’90, perioada de glorie pentru naţionala de fotbal a României: victorii cu Cehoslovacia, Argentina, Columbia sau Anglia, milioane de români fericiţi, nopţi albe prin toate oraşele ţării.La polul opus, înfrângerile cu Irlanda, Suedia sau Croaţia au fost dezamăgitoare, însă nimeni nu a îndrăznit să-i trateze pe tricolori ca pe nişte eroi. Toată lumea era supărată, nimeni nu avea însa ceva de reproşat unora ca Hagi, Popescu, Petrescu, Belodedici sau Munteanu.

Şi totuşi, Generaţia de Aur? Chiar aşa să fi fost? Unul câte unul, fotbaliştii din acea echipă au avut apariţii sporadice prin ligile puternice. Doar Hagi, Popescu şi Dan Petrescu pot să se mândrească cu mai multe prezenţe în campionatele vestice. Pentru ei, a contat buna creştere şi educaţia de fier mai mult decât orice. Iar pentru toate astea, caracterul a fost principalul catalizator.

Anii 2000, începutul unei perioade catastrofale: deşi plecam favoriţi în campaniile de calificare, sfârşeam în afara locurilor de calificare. Antrenori noi, jucători noi, şi mai nou, stadioane noi. Toate acestea trebuiau să ne dea un nou suflu, o nouă motivaţie.

Nimic din toate acestea nu a schimbat mentalitatea fotbalistului român. Nici nu are cum, atâta timp cât la 18 ani, fiecare jucator mai răsărit işi ia lumea în cap şi refuză să mai joace pe “doar” câteva mii de euro pe lună. Iar greşeala nu este neapărat a celui care cere, ci a celor care-i oferă mai mult decât merită în momentul respectiv. Şi ne întrebăm apoi, unde-i motivaţia?

Astfel, am ratat încă o calificare la un turneu final. Mai mult de atât, am ratat încă o şansă să ne ridicăm deasupra „condiţiei de român”. Avem idoli, avem pretenţii să-i ajungem din urmă. Avem modele de urmat, însă nu avem puterea sau voinţa de a trece peste obstacolele uneori necesare conturării unui CARACTER.
Suntem o naţiune care işi plange de milă la fiecare dezamăgire fotbalistică. Uităm că probleme mult mai importante sunt neglijate zilnic. Însa acestea au foarte mare legatură cu buna creştere şi, cel mai important, nu doar cu educaţia unui fotbalist, ci cu aceea a unui om în general.

Viaţa de sportiv este o competiţie în care niciodată nu eşti sigur de locul întâi. Munca şi dorinţa nu sunt întotdeauna o garanţie, însa ele reprezintă singura cale prin care ai putea ajunge unde îti doreşti.

Maxima dezamagire

Cu toţii simţeam nevoia unei alinări, a unei fericiri venite de te miri unde, care să ne arate că valori cu care am crescut sunt încă valabile. A venit, în schimb, finalul nefericit. Un final preconizat de mulţi, dar nedorit de nimeni. Ştiinţa a căzut în Liga a II-a. A decăzut. A recăzut.

Toată suflarea fotbalistică deplânge situaţia în care se află ECHIPA NOASTRĂ. Unii sincer, alţii doar de ochii lumii. Acum nu mai contează. Cert e că trebuie să aşteptăm cel puţin un an pentru a vedea din nou spiritul oltenesc la treabă. Până atunci, ne putem bucura ascultându-i pe acei bătrânei care încă povestesc pe la colţurile blocurilor, între două partide de table, despre Minunea Blondă, Cami, Zoli şi vechea echipă a Craiovei, care aduna 50.000 de oameni la un loc, cu cinci ore înainte de începerea meciului.

Totuși, poate că e mai bine că am dispărut din prima ligă. Așa cum este înțeleasă performanța aici şi acum, Știința nu are cum să supraviețuiască. E vremea altora, a celor care se urcă pe mașini dacă se califică în Champions League, dacă bat vreo contracandidată la titlu, sau pur și simplu dacă înving. Pentru asta folosesc orice mijloc, indiferent de „terenul” pe care se joacă; excepția, din păcate, este cel de fotbal.
Dezamăgirea este imensă. Cu atât mai mult cu cat în urmă cu doi ani pierdeam în ultima etapă calificarea în Europa League. Sezonul următor începea cu mari pretenții în rândul nostru, însă se termina cu o salvare in extremis de la retrogradare. Acel sezon a fost doar un preambul al dezastrului din prezent.

Craiova este doar un episod. În realitate, fotbalul românesc moare încetul cu încetul grație Nașului și a Oracolului din Bălcești. Ne mai ramâne doar să sperăm că FC Brutăria Craiova va fi înlocuită cu vechea noastră „Craiova Maxima".

Un meci în Germania

Stuttgart, o zi de miercuri, aşteptată de un oraş întreg. Speranţe, emoţii, iubire enormă pentru „Die Schwaben”. Totul pentru o posibilă calificare într-o cupă europeană. Încă de la plecarea spre stadion, simţi cum atmosfera de meci te copleşeşte. Drumul către „Mercedes Benz Arena” este un adevărat tur de mapamond. Fanii din toate colţurile lumii împânzesc străzile. S-Bahn-urile freamată. Mai sunt doar două ore până la începutul meciului. Un tren opreşte în gară. Dintr-un vagon, 10-15 copii cântă cât îi ţin plămânii „VfB Stuttgart du bist unser Stolz”. La capătul celălalt, suporterii adverşi îşi cântă, la rândul lor, imnul, fără să fie deranjaţi.

VFB Stuttgart-1.FC Köln. Prieteni contra prieteni. Mulţimile de fani nu ţin cont de rivalităţi în afara stadionului. La 200 de metri de arenă, 10 localnici au grijă ca oaspeţii din Köln să simtă ospitalitatea sudului. La intrare, un bătrân cu tricou VFB, mă întreabă: Şvab sau Ţap? Răspuns prompt şi mândru: Şvab. Mă conduce la locul de pe bilet şi îmi arată, în drum, toate locurile care m-ar putea interesa în timpul meciului. Ajuns la „locul faptei”, rămân anesteziat de puhoiul de lume care cântă. 58000 de mii de spectatori.

Meciul începe. Şi pe teren, şi în tribune, duelul este fantastic. Un suporter al Köln-ului pariază cu gazdele că până la pauză va fi 1-0 pentru echipa lui. „Vise, vise!”, îi spun şvabii. Atmosfera rămâne electrizantă până la finalul primei reprize, când tabela chiar arată 1-0 pentru 1.FC Koln. Nimeni nu resimte şocul primirii golului. Ambele echipe merg la cabine în aplauzele întregului stadion.

Spectacol și civilizație
Petrec pauza la una din cozile unde se servesc GRATIS câte o bere şi un crenvurşt bavarez. Ciudat, îmi spun, şi mă întorc la locul meu cu 4 euro neatinşi. Repriza a doua se desfăşoară la fel. Echipele oferă spectacolul promis. La final,VFB Stuttgart-1.FC Köln: 0-2. Sunt oarecum trist, iar reacţia celor din jur mă surprinde: râd, glumesc şi îşi aduc aminte de principalele evenimente ale jocului. Întreb un suporter al Stuttgart-ului: „Aţi pierdut o calificare, de unde toată veselia asta?”. Răspunsul mă face să îmi fie ruşine de întrebare: „Pe afiş scria SPECTACOL. A fost mai mult decât atât, de ce n-am fi veseli?”.

Această poveste pare o adevărată fantezie într-un oraş ca al nostru.
Exact în aceeaşi situaţie au fost puşi şi craiovenii acum doi ani. Universitatea Craiova-FC Vaslui era meciul care trebuia să asigure un loc de cupă europeană echipei noastre, după o pauză de nouă ani. Nu a fost să fie... Dacă după meciul din Germania am rămas cu o experienţă senzaţionala (şi patru euro neatinşi), cel de acasă mi-a lăsat doar câteva urme de scaune pe cap şi o iritaţie de la gazele inhalate.

Şi totuşi nu cred că problema este la omul român. Am vazut mulţi de-ai noştri şi la Stuttgart şi probabil şi-ar fi dorit să arunce cu un scaun în „epava de Marica”. Civilizaţia germană nu le permitea.